Acest post este ca replică la articolul scris de domnul Vasile Dâncu la data de 23 august pe blogul personal.
Stimate domnule Dâncu,
articolul dumneavoastră încearcă să trateze două (chiar trei) probleme total diferite într-un mic colaj cu tente demagogice. Am să încerc să-mi exprim opiniile vis-a-vis de cele două probleme, tratându-le separat.
Înainte totuși de a „cosmetiza” problema țiganilor cu elemente socio-politico-filosof-culturale, cred că este nevoie de o expunere obiectivă, fără a fi neapărat părtinitori ai vreunei rezoluții finale. Am să încep cu subiectul cel mai actual acestor momente, la modul cel mai obiectiv posibil, fără a face trimitere asupra elementelor istorice, culturale sau sociale care ar îmbrăca problema.
1. Chestiunea „deportării” țiganilor nu este una tocmai nouă. Alte țări, precum Italia, sau mai bine spus comunități locale din Italia și chiar și Franța, în trecut au apelat la aceeași metodă de a convinge persoanele de etnie romă să părăsească țara de bună voie contra unor beneficii materiale. Nimic mai legal și lipsit de discriminare în asta. De aici și până la afirmația că li s-a încălcat acestor cetățeni dreptul la liberă circulație, este drum lung. Comentariile asupra aspectelor legale se opresc aici brusc.
Un al doilea aspect foarte important, pe care dumneavoastră omiteți să-l expuneți, este acela că statele UE care nu au aderat la Schengen, trebuie să se asigure că cetățenii lor care doresc să călătorească în spațiul Schengen, au resurse bănești suficiente pentru traiul zilnic pe perioada călătoriei precum și dovada unei rezervări turistice sau garanția unei terțe entități că va asigura cazarea „turiștilor”. În plus, accesul liber românilor pe piața muncii în Europa de Vest este restricționat până în 2012. Mă întreb oare, oamenii aceștia sub ce formă au prezentat aceste garanții? În aceste condiții nu pot spune eu, că alături de alți cetățeni onești ai acestei țări suntem tratați într-un mod discriminatoriu? România s-a achitat oare de acest angajament în fața statelor membre partenere înainte de a se împotrivii deciziei Franței?
Revenind la cazul actual, atât de o parte a baricadei (Franța), cât și de cealaltă parte (România), subiectul este important și evident supradimensionat din punct de vedere mediatic, doar prin prisma bifării unor dispute politice/electorale la nivel local.
2. Dacă atacăm al doilea punct, și anume „chestiunea țiganilor” din punctul de vedere al integrării acestora, în România, atât pe timpul guvernării PSD, cât și pe timpul celorlalte guverne, fie ele de stânga sau de dreapta, s-a vorbit prea mult și s-a făcut prea puțin în această direcție. Existența intereselor politice de a ține țiganii la acest nivel nu m-ar mira, având în vedere tolerarea clanurilor mafiote țigănești la nivelul conducerilor locale – a se vedea localități ca Ștefăneștii de Jos/Ilfov și până la Consilii Județene, ca cel din Dolj de exemplu. Totuși, nu pot să mă pronunț în acest caz, pentru că la nivelul conducerii, mulți români au fost „țiganizați” și s-au contopit în dogma politicii autohtone într-o simbioză perfectă.
Deși în România au fost inițiate câteva eforturi de a face posibilă integrarea țiganilor, acestea nu au fost corelate și nici bine coordonate, astfel efectul lor a fost minim. Cele câteva spoturi TV care înfățișează copii țigani dornici să meargă la școală nu au făcut altceva decât să dovedească cheltuirea unor fonduri, și nici pe departe nu reprezentau soluția problemei.
Nu discriminarea este problema țiganilor în general și în România în particular, ci „lipsa genetică” a chefului de muncă. Discriminarea este doar scuza lor, arma cu care ne șantajează. În România țiganii beneficiază de asistență medicală gratuită, învățământ gratuit și de ajutoare sociale, fără a avea o contribuție pe măsură la plata impozitelor. În concluzie, se poate spune că, cel puțin la nivel instituțional această discriminare nu există, „ci din contră”.
3. Cât despre România, aceasta trebuie să-și facă întâi ordine în ogradă și abia apoi să se lege de gunoaiele din curtea vecinilor. Până atunci cred că diplomația ar trebui convertită în restructurări organizatorice în curtea proprie. Asta dacă vrem să fim o țară europeană care luptă pentru idealurile Comunității Europene și nu un parazit care să se adape din bunăstarea țărilor occidentale.